O omidă micuță coboară, într-o zi, înspre pământ. Foarte aproape de drumul ei era o lăcustă. “Unde te duci?”, a întrebat-o. Fără să se oprească din mers, omida a răspuns: “Am avut un vis azi-noapte; visam că priveam toată valea, de pe vârful muntelui înalt. Mi-a plăcut ce am văzut în vis şi mi-am propus să fac acest lucru.”
Surprinsă, lăcusta a zis, în timp ce prietena ei se îndepărta: “Trebuie să fii nebună! Cum vei putea ajunge tu, până acolo? Tu, o simplă omidă! O piatră va fi un munte, o băltoacă o mare și orice trunchi de copac, o barieră de netrecut.” Dar omiduța era deja departe și nu o mai auzea. Piciorușele ei minuscule nu se opreau din mers.
Deodată, s-a auzit vocea unui scarabeu: “Unde mergi aşa hotărâtă?” Deja transpirată, omiduța i-a zis gâfâind: “Am avut un vis şi vreau să-l realizez, să urc pe munte, ca să privesc de acolo, toată lumea.”
Scarabeul nu s-a putut abține din râs, s-a oprit la un moment dat și a zis: “Nici măcar eu, cu picioare atât de mari, nu aş putea să fac un lucru atât de ambiţios.” Se tăvălea pe jos de râs, în timp ce omida îşi continua drumul.
În acelaşi fel, păianjenul, cârtiţa, broasca şi floarea au sfătuit-o pe prietena noastră să renunţe. “Niciodată nu vei reuşi!”, îi spuneau, dar înăuntrul ei era ceva ce o împingea înainte.
Deja sfârşită de oboseală, pe punctul de a muri, s-a hotărât să se oprească ca să se odihnească şi să-şi facă, cu un ultim efort, un culcuş unde să înnopteze.
“Voi fi mai bine”, a fost ultimul lucru pe care l-a zis şi a murit. Toate animalele din vale au trecut pe acolo să-i vadă rămăşiţele. Ea era creatura cea mai nebună dintre toate. Mormântul ei li se părea un monument al absurdităţii. Era un refugiu demn de cineva care a murit încercât să-şi realizeze un vis irealizabil. Într-o dimineaţă în care soarele strălucea în mod neobişnuit, toate animalele s-au adunat în jurul acelui mormânt, care se transformase într-un avertisment pentru cei îndrăzneţi. Deodată, au rămas înmărmuriţi.
Acea crustă tare a început să crape şi, cu uimire, au văzut nişte ochi şi o antenă care nu putea fi ale omizii pe care ei o credeau moartă. Încetul cu încetul, ca pentru a le da timp să îşi revină după şoc, au ieşit aripile frumoase, ca un curcubeu, ale acelei fiinţe impresionante pe care o aveau în faţă: un fluture.
Nu a mai fost nimic de zis, căci toţi ştiau ce avea să facă: va zbura până la marele munte şi îşi va realiza visul; visul pentru care trăise, pentru care murise şi pentru care s-a întors la viaţă. Toţi se înşelaseră.
Dumnezeu ne-a creat pentru a realiza un vis, să trăim pentru el, să încercăm să-l împlinim, să ne punem viaţa în joc pentru el şi, dacă vedem că nu putem, poate că avem nevoie de un popas şi de o schimbare radicală în vieţile noastre. Şi atunci, în alt mod, cu alte posibilităţi şi cu harul lui Dumnezeu, vom reuşi.
Doar căutând imposibilul, oamenii au găsit şi au atins posibilul, iar cei care s-au limitat la ceea ce era evident posibil, nu au înaintat în niciun fel…